Timpul parcă se dilatase și totul în jur se mișca precum imaginile unui film în reluare. Secundele încremeniseră în momentul în care ea își luase micul troler și se urcase în taxi, lăsând în urmă miros de parfum de mosc dulce amestecat cu crema ei de piele cu aromă de ciocolată amară. O privea ca un tâmpit, incapabil să articuleze vreun sunet, doar stătea în ușa casei, hipnotizat și i se părea aiurea să-și vadă vecinul ieșind să ia ziarele din cutia poștală ca și cum Universul nu se întorsese cu susul în jos.
Când motorul taxiului nu s-a mai auzit și și-a dat seama că puținii oameni de pe stradă se uitau la el ca la un ciudat, cum stătea așa, în chiloți și tricou, în prag, a mârâit o înjurătură și-a intrat în casă trântind ușa în mod ostentativ. Se uita în jur și nu-i venea să creadă că fusese lăsat baltă de o femeie pe care o iubise așa cum nu iubise pe nimeni, niciodată. Îi venea să spargă cafetiera în care ea făcea cafea în fiecare dimineață, oglinda de la baie pe raftul căreia fuseseră cremele ei și periuța de dinți, ar fi vrut să smulgă din balamale ușile dulapurilor ei, să arunce perne, pături, cearceafuri și orice altceva fusese atins de ea. Și-n loc să facă astea, stătea acolo, tâmp, în mijlocul camerei, uitându-se precum un retardat mintal la biletul rămas pe masa din living, cel în care-i spunea că se plictisise de el, de berea lui, de Saint Bernardul care-i umplea pantofii de bale și de casa asta mică de la periferia orașului, unde nici măcar o petrecere de Revelion mai răsărită nu puteai să faci.
–Așa-mi trebuie dacă iubesc până uit de mine, când aș putea să fiu un nenorocit și-o jigodie , să le agăț în bar, să mă culc cu ele o noapte și a doua zi dimineața să-mi pun șapca pe-o ureche și pe-aci ți-e drumul, băiete. Marc, ești un mare fraier, frățioare. Ai auzit? Fraier cu majuscule. Trebuie să-ți scrii pe frunte, să mai vadă și alții. S-o ia dracu’ de iubire, cu Adriana cu tot, să se ducă unde-a-nțărcat mutu’ iapa. Nero, pleacă de pe canapea și treci la locul tău! răbufni el, burzuluindu-se la câinele care îl privea cu niște ochi leneși. Am început să vorbesc singur, de parcă mi-am pierdut mințile. O s-ajung în curând la nebuni, nu-mi mai trebuie decât bilet de intrare semnat și ștampilat de un psihiatru și nu-s departe de asta. Ooofff…fir-ar a dracului de viață și tocmai azi am ședința aia nenorocită cu clientul ăla pe care toată lumea-l pupă-n fund și trebuie să-i fac pe plac șefului și să merg îmbrăcat în costum și cu cravată, lua-le-ar dracu de țoale și de ședințe și de aparențe.
Marc era un fotograf de succes la o firmă de publicitate foarte cunoscută în oraș. Toți știau că el avea ritmul lui de lucru, că blugii și tricourile lălâi erau lipite parcă de el cu superglue, iar la ședințe rar catadicsea să apară. Părul, blond-cenușiu îi ajungea până la umeri, așa că uneori îl prindea la spate cu un elastic, într-o codiță mică, ce-i dădea un aer de „băiat rău” și sexy, accentuat de ochii lui albaștri în care se adunaseră parcă toate mările și oceanele pământului, amestecate cu albastrul de Voroneț și cu seninul cerului de vară. Femeile erau moarte după el, ar fi fost suficient un singur gest și l-ar fi urmat până la capătul lumii….sau măcar pentru o noapte fierbinte. Dar el o iubea ca un bezmetic pe Adriana, o iubise din facultate, îi acceptase toate tărăgănările posibile care-i împiedicaseră să se căsătorească, ba că voia să termine școala, ba că să-și facă un renume în modeling, ba că n-aveau timp să planifice o nuntă și multe altele. Acceptase orice, deși ar fi vrut s-o știe nevasta lui, s-o găsească seara pe canapea, citind o carte sau uitându-se la un film, să-l aștepte așa cum o femeie își așteaptă iubitul.
Adriana voia, însă, o carieră în modeling, ce-i drept era frumoasă ca o zeiță, o roșcată atipică, fără pistruii atât de inestetici pe care-i au deseori roșcatele. În plus, avea niște ochi de o culoare nedefinită, culoarea vântului, cum îi spunea Marc, bleu-verde, schimbători în funcție de lumină sau întuneric. Voia o casă în buricul târgului, o mașină ultimul răcnet și multe altele pe care Marc nu le socotea a fi demne de luat în seamă. Lui îi plăcea iniștea de la periferia orașului, nu suporta agitația din centru, camioneta roșie pe care o avea de când era student i se părea un prieten de-o viață, iar pe Nero – Saint Bernardul de doi ani – îl luase de la un prieten care se însurase cu o femeie alergică la câini și care-l rugase cu cerul și cu pământul să-l scape de „dihanie”, cum îi spunea Marc.
Bombănind precum un copil trimis de părinți să-și îmbrace hainele de ”ieșit în oraș”, Marc se uită în dulapul golit pe jumătate cu niște ochi plini de lacrimi pe care nici măcar nu mai încerca să le ascundă. Și le șterse furios cu dosul palmei și smuci costumul bleumarin de pe umeraș, aproape să-l rupă. Din sertarul cu cravate luă una fără să se uite, neinteresându-l nici cât negru sub unghie în ce se îmbrăca, voia doar să iasă mai repede din casă, simțea că se sufocă între cei patru pereți, că i se dărâmă tavanul în cap.
Cu gesturi repezite, îmbufnat, cu o cută adâncă brăzdându-i fruntea, luă lesa lui Nero, care își ridică leneș capul de parcă l-ar fi întrebat : „Merg și eu?”
–Da, mergi și tu, hai mai repede, ridică-te de pe canapeaua aia, bălosule, că dacă întârzâi șeful îmi va pune pielea-n băț.
Ieșiră pe strada încă pustie, vecinii lui ori nu se treziseră ori plecaseră de mult timp. Marc deschise portiera din dreapta și, cu un gest scurt, îi făcu semn câinelui să se urce în mașină. Deși era nervos nu putea să-și oprească zâmbetul care-i înflorise pe buze când îl văzuse pe Nero cum se așează pe scaun cu o mutră blazată, ca și când ar fi călătorit cu mașina de când lumea și pământul.
–Mai du-te-ncolo de înfumurat ce ești, mâine-poimâine o să mă pui să-ți leg și centura de siguranță, pufni Marc, privind dihania ce se tolănise liniștită pe banchetă, cu o privire care parcă-i spunea ”Hai, mișcă-te odată, apoi zici că e târziu și mă iei la alergat pe stradă. Și știi foarte bine că nu-mi place să alerg pe căldura asta, mai ales în locuri aglomerate unde toți se împiedică în lesa mea și mă smucesc dintr-o parte în alta.”
VA URMA
