Își scoase sacoul și-și desfăcu cravata de la gât, apoi îl fluieră scurt pe Nero, care renunțase cu greu la răcoarea din parc. Îi păru bine că mașina fusese în parcarea subterană, măcar așa nu trebuia să fie nevoit să suporte temperatura de cuptor care ar fi fost în interior dacă ar fi făcut prostia să o lase în stradă. Nero scosese capul pe geam, privind oamenii care mergeau pe trotuar, iar aceștia îi zâmbeau, îi făceau cu mâna, ba chiar, la un semafor, un băiețel, zâmbind cu gura până la urechi, îi dăduse să lingă din înghețata lui pe băț, iar Nero o inghițise dintr-o mușcătură, lăsându-l pe bietul copil fără cuvinte. Și fără înghețată.
Marc nu vedea însă nimic în jurul lui, conducea mecanic, fără să fie atent la ce se întâmplă. Oricât ar fi încercat să nu se gândească, invariabil mintea lui se întreba cum de fusese atât de orb încât să nu vadă schimbarea majoră a femeii de lângă el. Ajunseseră în parcarea de lângă plajă, așa că renunță să se mai gândească la Adriana. Trebuia să găsească o plajă unde calul pe care îl va fotografia să pară a fi în elementul lui, altfel putea să jure că pozele vor fi un dezastru. Nu știa cum ar fi vrut să arate plaja aceea, dar era sigur că o va recunoaște atunci când o va vedea.
Căldura toridă se mai domolise acum, dar Nero era tot cu limba scoasă, așa că îi desfăcu lesa și îl trimise să se joace cu valurile mării. Erau puțini oameni pe plajă, în apă nici atât, deci spera ca dihania aia de câine să nu facă nicio babă să zbiere și să o rupă la fugă, de parcă ar fi fost capabilă să alerge mai repede decât Nero. El își scoase pantofii și șosetele și-și suflecă pantalonii, fericit să simtă sub tălpi nisipul moale. Se plimba pe malul mării, fără țintă, privind în larg de parcă o mână invizibilă ar fi scris pe linia orizontului răspunsurile la toate întrebările lui.
–Mami, mami, ia uite ce câine mare am găsit! Putem să-l luăm cu noi acasă? Te rog, mami, te rooog!
–Leo, lasă câinele, nu-l mai strânge în brațe că poate te mușcă. Sigur are stăpân, va ajunge imediat aici, iar noi nu putem să luăm câinii acasă ori de câte ori îi vedem pe stradă.
–Mami, aici nu e stradă, suntem pe plajă, înseamnă că putem să-l luăm? Nu are pe nimeni, uite, hai să-l luăm și să fugim repede! Cuțu – cuțu, vii cu noi acasă?
Marc era amuzat de logica puștiului care nu părea să aibă mai mult de 5-6 ani. Zâmbea, ba chiar era gata să pufnească în râs doar imaginându-și cum s-ar fi chinuit femeia care era cu el să-l ducă pe Nero acasă. Dar într-o fracțiune de secundă femeia era în fața lui, privindu-l cu niște ochi negri, adânci, scăpărând de furie.
–Ce cauți aici, nesimțitule? Ți-am spus să nu te mai văd în preajma mea că fac plângere la poliție și cer ordin de restricție. Lasă-mă în pace, nu mă mai căuta, ți-am spus de atâtea ori că noi doi nu mai avem ce discuta.
Marc rămăsese fără cuvinte, nu putea nici măcar să deschidă gura, atât era de uimit. În primul rând femeia era extraordinar de….nu găsea termenul. Nu putea să-i spună frumoasă, pentru că nu avea acel aspect fizic răpitor, care întoarce capetele bărbaților pe stradă. Dar ochii ei mari și negri ca noaptea fără stele îți captau atenția din primele clipe. Iar părul castaniu, lung și cârlionțat era o adevărată provocare pentru orice perie, pieptene sau placă și parcă te invita să-ți încurci degetele în zulufii moi care-i încadrau fața.
În al doilea rând, Marc nu o cunoștea. N-o văzuse în viața lui, pentru că era sigur că, dacă ar fi văzut-o vreodată, nu ar fi putut să uite acei ochi negri. Ridicase mâinile de parcă ar fi vrut să-i arate că e inofensiv și că n-are de gând să-i facă nimic.
–Frumoasă doamnă, spuse Marc excesiv de politicos și cu un ușor zâmbet pe buze, credeți-mă când spun că mă confundați cu altcineva. Mă numesc Marc Dumitrescu, sunt fotograf – unul chiar foarte bun aș adăuga, fără falsă modestie – și nu mă aflu aici pentru dumneavoastră sau orice altceva ar avea legătură cu dumneavoastră, ci pur și simplu am venit să-l plimb pe blănosul ăla cu care se joacă puștiul de acolo, care bănuiesc că vă aparține.
–Serios? Ăsta e noul tertip? Te faci că nu mă cunoști și că ești nu știu ce fotograf? Damian, pleacă de aici, foarte serios îți spun, altfel chem poliția. Și nici să nu-ți treacă prin cap să te apropii de copil. Ce mai vrei de la viața mea? Nu mi-ai spus tu să plec? Acum ce mai vrei? repeta femeia, împungându-l cu degetul arătător în piept, ca și cum ar fi desenat semnele de întrebare și de exclamație.
–Uitați cum facem, spuse Marc, care acum se amuza copios. Eu o să vă arăt buletinul, deși nu aș avea nicio obligație să fac asta, dumneavostră o să vă cereți scuze, apoi o să-i dau puștiului mingea de tenis a lui Nero și-l las să se joace cu el până când îmi explicați și mie toată încurcătura asta. Pentru că sunt sigur că nu v-am întâlnit în viața mea și, fotograf fiind, vă imaginați că am memoria fețelor. Ce ziceți? Facem târgul?
Femeia din fața lui se oprise din tirada acuzatoare, descumpănită, vizibil încurcată și părea că nu mai știe ce să facă. Degetele care mai devreme îl împungeau vehement în piept acum se frângeau neputincioase. Marc îi privea unghiile tăiate scurt, nevopsite și aproape că simțea pe obraz mângâierea acelor palme moi.
–Chiar nu sunteți Damian Costache? Nu știu cum să vă spun, dar semănați cu el ca două picături de apă. Vă rog foarte mult să-mi iertați cuvintele de mai devreme, eram absolut sigură că el este. Doamne, nu mi-a fost așa rușine în viața mea. Încă o dată îmi cer scuze. Și totuși….pot să văd buletinul?
Marc zâmbi larg, scoase buletinul din portofel, i-l arătă și apoi spuse pe un ton care nu admitea replică:
–Acum că v-am lămurit că nu-s cine spuneați dumneavoastră, sper că merit o explicație, oricât de scurtă ar fi ea. Și ar fi bine dacă ați începe cu numele dumneavoastră.
VA URMA
