După aproape treizeci de minute de trafic infernal, cu claxoane și cozi interminabile la sensurile giratorii, Marc ajunse la sediul firmei unde lucra mai târziu decât ar fi trebuit. Luând din portbagaj geanta cu aparatul de fotografiat de care nu se despărțea niciodată, îl rugă pe puștiul de la pază să-i ducă mașina în parcarea de la subsol și să-l plimbe pe Nero în parcul de peste drum până când termina cu ședința. Nu-i plăcea deloc când era chemat la ședințe, el era fotograf și atât, nu știa nici să măgulească clienții, nici să facă poze care să ocolească defectele cuiva.
Și acum trebuia să convingă un patron idiot că, oricât de mult ar fi vrut el și orice ar fi încercat, nu putea să facă fotografii cu un cal galopând pe o plajă plină cu oameni și, mai ales, cu copii care cu siguranță nu ar fi stat cuminți, dincolo de banda de protecție. Marc ura imaginile ”aranjate”, unde fiecare știa dinainte cum și unde trebuie să stea, lui îi plăceau la nebunie instantaneele, iubea acel moment special, secunda aceea în care obiectivul capta un curcubeu după ploaie sau zborul unui pescăruș spre soare.
Șeful lui – un bărbat de vârsta a doua, însurat, cu copii la facultate și amantă pe care o angajase să ”plimbe hârtii” prin firmă – nu era un om rău. Îi acceptase multe capricii, Marc era singurul din toată firma care-și lua concediu oricând avea chef, dar și singurul care nu pleca până când nu termina treaba, indiferent cât ar fi fost ceasul. Nu era ca un angajat obișnuit, care să lucreze de la 9 la 18 cu pauză de masa de o oră. Poate tocmai de aceea șeful lui, domnul Cristea – sau Emil cum îi spuneau cei apropiați – îl lăsase să-și facă hachițele de cele mai multe ori. Acum însă îl aștepta la ușa liftului și se vedea de departe că e nervos.
–Marc, te-am rugat să ajungi la timp astăzi, știi bine ce nesuferit e omul ăsta și la fel de bine știi că avem nevoie de contractul ăsta ca de aer. Trebuie să facem afișul așa cum spune el dacă vrei să mai ai un job în firmă și, de fapt, dacă vrei să mai existe firma. Știi că trec printr-o perioadă mai grea acum, reclamele se bazează mai mult pe filmări decât pe fotografii, e greu să găsesc contracte, așa că te rog eu nu-ți da în petec fix azi. Găsim noi o soluție cu calul ăla, ce naiba, s-a inventat photoshopul….ăăăă…nu asta voiam să zic.
Marc lua foc dacă-l puneai să-și editeze fotografiile în photoshop. Cel mult accentua o umbră, dacă i se părea lui că așa subliniază mai bine o siluetă, dar să schimbe aproape total imaginea pe care o vedea prin obiectiv – asta nu l-ai fi convins nici în ruptul capului. Auzindu-l pe domnul Cristea se încruntase și îi răspunsese cu un oftat atât de adânc că parcă avea toate necazurile omenirii pe capul lui:
–Șefule, am una dintre cele mai proaste zile din viața mea și nici măcar nu-s mahmur. Cu siguranță nu vrei s-o faci și mai proastă, așa că nici să nu pomenești de photoshop.
Încruntat, porni cu pași mari spre sala de ședințe, deși singurul lucru pe care-l voia acum era să se întoarcă, să-l ia pe Nero și să fugă până când nu mai putea respira, să se arunce în apa mării și să înoate până la apusul soarelui, fără să se gândească la nimic, nici la Adriana, nici la copiii pe care i-ar fi vrut în jurul lui, nici la vacanțe cu cortul. La nimic și la nimeni. Dar nu putea face orice avea chef, era adult și ”adulții nu pot să facă doar ce vor, uneori sunt nevoiți să facă ceea ce trebuie, chiar dacă asta nu le convine” – așa cum îi spunea aproape tot timpul tatăl lui.
După aproape o oră reușise să-i convingă pe cei care erau așezați în jurul mesei ovale că ”va încerca” să facă niște fotografii cu un cal în galop la malul mării, dar, dacă i se va părea că pune pe cineva în pericol, se va opri, oricât de mult ar vrea ei să facă pozele. Apoi îl lăsase pe domnul Cristea să se descurce cu contracte și semnături, spunându-i că se duce să caute o plajă unde calul ăla să nu pară chiar ca un extraterestru în mijlocul mall-ului, cumpărând un hamburger de la fast food.
Ieși pe ușile mari de sticlă și se duse în parcul de peste stradă să-l caute pe puștiul pe care-l rugase să-l plimbe pe Nero. Îi mulțumi și-i promise că-i va face cinste cu o bere, apoi, rămas singur, se așeză pe banca de lângă el, obosit ca și când ar fi muncit o zi și-o noapte într-o mină de cărbuni. Privea în gol, încercând să-și aducă aminte când fusese ultima oară când râsese cu Adriana din toată inima, fără să-i pese cu ce era îmbrăcat, fără să fie nevoit să-și controleze ținuta, să-și cenzureze cuvintele, fără să se streseze că subiectul abordat putea fi unul ”tabu”. De-abia acum își dădea seama că el nu se mai simțise iubitul Adrianei de foarte mult timp. Era doar un accesoriu precum geanta de pe umărul ei sau eșarfa care-i flutura pe lângă obraz, un tip care ”dădea bine” la petrecerile simandicoase, fotografiile lui fiind în mare vogă de când CNN îl contactase pentru niște imagini de pe o platformă din Marea Neagră – făcuse niște poze extraordinare când fusese invitat de către un prieten care era scafandru de întreținere acolo.
Deși se simțea abandonat, deși îl durea sufletul că Adriana plecase, deși o iubea și acum, după atâția ani, la fel ca-n ziua în care o întâlnise, în anul II de facultate – în ciuda tuturor acestor lucruri, Marc era conștient că nu ar mai fi putut s-o ierte pe femeia care fusese prima lui iubire. Nu mai aveau aceleași visuri, nu mai vedeau viitorul cu aceiași ochi, nu mai aveau aceleași valori în viață, însă n-ar fi putut să spună cu certitudine când se schimbase Adriana atât de mult.
Pentru că sigur nu fusese așa în anii de studenție, când se plimbau ore în șir, mergeau la teatru sau la film, doar ei doi, îmbrățișați, mâncau o felie de pizza la o tarabă de la colțul străzii, fără să îi intereseze de nimeni și de nimic. Apoi intrase în lumea modellingului și totul se dusese de râpă, pe nesimțite, câte puțin în fiecare zi: astăzi nu-i mai plăceau bascheții, mâine pâinea devenise otravă, poimâine excursiile cu cortul erau adevărate drame, pentru că ”a merge ca țiganul cu cortul la naiba-n praznic, unde n-ai net să pui poze pe Instagram este un stress inutil, mai ales că nici nu poți să te încalți cu pantofi cu toc” – după cum spunea Adriana.
–N-o să murim noi din asta, nu-i așa, blănosule? îl mângâie Marc pe capul mare, iar câinele se întinse, mârâind de plăcere. Hai să mergem pe plajă, să găsim locul care să-l scape de bătăi de cap pe domnul Cristea.
VA URMA
